Sa nu aiba
nimeni impresia ca nu numai eu sunt o persoana cu nevoi speciale, care are o
grija in plus, ci sunt multe alte persoane din aceasta categorie in aceeasi
situatie, doar ca eu sunt aceea care incearca sa sensibilizeze opinia publica,
autoritatile locale, judetene si, de ce nu, cele nationale.
Grija mea (a
noastra) in plus este urmatoarea: ca si multe alte persoane cu nevoi speciale,
am si eu, un asistent permanent, de cand MAMA mea ma vegheaza din ceruri, fara
de care eu nu m-as putea descurca! Ea incearca sa faca tot ce ii sta in putinta
si chiar reuseste. BRAVO ei! Mentionez ca ea vine si la sfarsit de saptamana.
Dar grija mea in plus vine in momentul in care ea cere una-doua zile libere. Nu
cere des, dar este dreptul ei! Atunci imi bat capul cum va fi in aceste zile?
Eu mai pot apela la verisori, la o prietena din cand in cand, dar ce se
intampla cu cei care nu au la cine apela?
O alta situatie,
care se poate ivi, este aceea in care tocmai parintii ce au in grija copilul
lor cu nevoi speciale trebuie sa plece urgent din localitate. Ce se va intampla
cu persoana respectiva. In grija cui o lasa?
Din pacate noi
nu avem un centru, in care o persoana cu dizabilitate sa fie gazduita doua-trei
zile sub supraveghere corespunzatoare, cu personal calificat, care sa nu-si
bata joc de Noi, cei cu nevoie speciale!
Totusi, cred ca,
cu dragoste, vointa, dorinta, actiune si cu dialog, pe cale amiabila s-ar putea
rezolva si acest aspect din viata noastra, acela de a avea si noi un centru,
unde sa fim lasati, pentru cele cateva zile, in care, persoanele, care au grija
de noi, lipsesc, din motive independente de vointa noastra sau a lor. Asta ca
sa nu mai avem si aceasta grija in plus in viata noastra, caci si asa avem
destule….
Nu pot sa inchei
acest articol fara motto-ul meu: ”Cu suflet daca vrei, poti si in scaun cu
rotile”!
