Orice are un inceput

            Mă numesc Suman Judita-Eva m-am născut în anul 1960, în oraşul Baia Mare, din păcate sunt o persoană cu dizabilitate locomotorie, diagnosticul meu este

 „Tetrapareză spastică cu sindrom extrapiramidal”. Aşa cum sunt am reuşit spre satisfacţia mea să termin în 2009 Facultatea de Ştiinţa Umaniste, Politice şi Administrative secţia Comunicări sociale şi Relaţii publice din cadrul Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” Arad, filiala Baia Mare şi am luat examenul de Licenţă din Arad cu nota 10.

            Sunt o persoană luptătoare din primele clipe ale vieţii mele.

O să mă întrebaţi de ce?

            Iată răspunsul: am fost născută prematură la 6 luni şi jumătate, am avut o greutate de 900 de grame, deci nici un 1 kg…

            Mama mea a stat cu mine în spital 3 luni de zile, până am luat greutate normală cu care se lasă copii noi născuţi acasă.

            În această perioadă a vieţii mele fragedă, au început chinurile pentru mine şi totodată îngrijorarea părinţilor mei, dacă rămân în viaţă sau nu? Datorită faptului, că am fost hrănită prin nas cu o sondă, fiindcă nu am putut să înghit. În spitalul din oraşul meu natal am fost pusă de nenumărate ori la pământ că am murit, dar prin dragostea pentru viaţă, (oare a meritat?) am revenit de fiecare dată, spre bucuria părinţilor mei, deci pot afirma că am fost şi sunt o luptătoare până când îmi ţin puterile mele.

            După ce am fost adusă acasă din spital aşa îmi povestea MAMA mea, că m-am dezvoltat foarte bine şi frumos până când am împlinit vârsta de 6 luni, atunci a venit asupra mea şi părinţilor mei, o nenorocire. Acesta a constat că am avut o febră mare, m-au dus în spitalul din Baia Mare, aici lor i s-a spus că am făcut otită, mi s-a făcut puncţie, dar n-a curs nimic din urechile mele. (Eroare medicală, după părerea mea)!!!

            Mi s-a administrat antibiotice cele mai tari la vremea respectivă, dar degeaba, fiindcă am rămas cu febra mare… După o săptămână  părinţi mei m-au scos din spital pe propria lor răspundere şi m-au dus la Tg. Mureş, unde lor i s-a spus că dacă ar mai fi întârziat cu mine 3 ore aş fi murit. Acolo m-i a scăzut temperatura cu o metodă simplă, adică mi s-a administrat o linguriţă de apă în fiecare minut. Părerea medicilor de la Tg. Mureş a fost că din cauza temperaturii m-am deshidratat aproape total, ceea ce a afectat centrul nervos central, mai ales acea zonă care dă comandă mişcărilor mele şi a echilibrului meu, deci în consecinţă am rămas cu „Tetrapareză spastică cu sindrom extrapiramidal” şi în scaun cu rotile.