A merge mai departe

Dupa cum spunea parintele Jocurilor Olimpice Moderne, Pierre de Coubertin – „Cel mai important lucru la Jocurile Olimpice, nu este sa castigi, ci sa participi, asa cum în viata nu conteaza triumful, ci lupta. Esential nu e sa cuceresti ci sa lupti bine. ”

Poate ca cineva ia in considerare totusi ceea ce scriu, sau poate ca nu, dar datoria mea si a noastra, a celor cu nevoi speciale, este sa participam activ si, in masura in care suntem capabili, la viata de zi cu zi, sa ne aratam noua in primul rand, de ce suntem capabili, desi am convingerea ca foarte multi ne considera din start niste necastigatori! Dar, daca revin la ceea ce spunea Pierre de Coubertin, si ma compar cu cele zise de el, participarea mea la „Jocurile Olimpice” inseamna implicarea si integrarea in societate a persoanelor cu nevoi speciale, cu toate drepturile noastre! Ori de cate ori am avut prilejul eu am facut cunoscut adevarul pur despre viata noasta, despre problemele cu care ne confruntam, despre drepturile si nu in ultimul rand despre visurile mele (ale noastre)!

Sunt sigura ca sunt o persoana hotarata, ambitioasa, cu respect in primul rand fata de mine, fata de familie, prieteni, autoritati locale, judetene si nationale. Dar, in acelasi timp, incerc prin „articolasele” mele sa atrag atentia societatii ca si NOI existam asa cum suntem, chiar daca suntem cu diverse dizabilitati! Asa cum suntem, ar trebui sa fim considerati parteneri de dialog seriosi…

De aceea am propus trimestrial o masa rotunda intre consiliul local din Baia Mare si persoanele cu nevoi speciale. Ele sunt in masura sa spuna problemele reale cu care ne confruntam, sau asociatiile, care se ocupa de persoanele mai sus amintite, dar in acest caz in randul asociatiilor ar fi bine sa fie un beneficiar, un asistent personal sau un parinte.

Printr-un dialog sincer, corect din ambele parti se pot rezolva multe lucruri, numai sa existe suflet, dragoste, vointa , spirit de actiune, transparenta.

Nu pot sa inchei acest articol fara motto-ul meu: ”Cu suflet daca vrei, poti si in scaun cu rotile”!

O alta grija in plus pentru noi, cei cu nevoi speciale…

Sa nu aiba nimeni impresia ca nu numai eu sunt o persoana cu nevoi speciale, care are o grija in plus, ci sunt multe alte persoane din aceasta categorie in aceeasi situatie, doar ca eu sunt aceea care incearca sa sensibilizeze opinia publica, autoritatile locale, judetene si, de ce nu, cele nationale.

Grija mea (a noastra) in plus este urmatoarea: ca si multe alte persoane cu nevoi speciale, am si eu, un asistent permanent, de cand MAMA mea ma vegheaza din ceruri, fara de care eu nu m-as putea descurca! Ea incearca sa faca tot ce ii sta in putinta si chiar reuseste. BRAVO ei! Mentionez ca ea vine si la sfarsit de saptamana. Dar grija mea in plus vine in momentul in care ea cere una-doua zile libere. Nu cere des, dar este dreptul ei! Atunci imi bat capul cum va fi in aceste zile? Eu mai pot apela la verisori, la o prietena din cand in cand, dar ce se intampla cu cei care nu au la cine apela?

O alta situatie, care se poate ivi, este aceea in care tocmai parintii ce au in grija copilul lor cu nevoi speciale trebuie sa plece urgent din localitate. Ce se va intampla cu persoana respectiva. In grija cui o lasa?

Din pacate noi nu avem un centru, in care o persoana cu dizabilitate sa fie gazduita doua-trei zile sub supraveghere corespunzatoare, cu personal calificat, care sa nu-si bata joc de Noi, cei cu nevoie speciale!

Totusi, cred ca, cu dragoste, vointa, dorinta, actiune si cu dialog, pe cale amiabila s-ar putea rezolva si acest aspect din viata noastra, acela de a avea si noi un centru, unde sa fim lasati, pentru cele cateva zile, in care, persoanele, care au grija de noi, lipsesc, din motive independente de vointa noastra sau a lor. Asta ca sa nu mai avem si aceasta grija in plus in viata noastra, caci si asa avem destule….

Nu pot sa inchei acest articol fara motto-ul meu: ”Cu suflet daca vrei, poti si in scaun cu rotile”!

Roata de rezerva

Fiecare sofer isi doreste ca masina lui sa functioneze fara nici o problema, ori ca acest lucru sa fie realizabil, masina trebuie intretinuta, in functie de posibilitatile fiecaruia. Masina merge, dupa cum bine stim pe patru roti. Dar ce se intampla cand apare o pana de cauciuc? Simplu, se ia roata de rezerva, care dupa cum se stie este obligatorie pentru fiecare sofer.

Am considerat sa fac aceasta introducere fiindca, in opinia mea, societatea noastra se poate compara cu o masina care, cat de cat merge pe patru roti si unde mai apar probleme se mai fac reparatii, se mai inlocuiesc unele piese cu altele (rectificari bugetare sau ajustari financiare). Insa, segmentele marginase ale societatii, cum ar fi: tinerii, somerii, pensionarii cu pensii mici si nu in ultimul rand persoanele cu nevoi speciale, in ochii autoritatilor locale si nationale sunt privite ca niste „roti de rezerva.’

Aceste roti de rezerva sunt scoase din „portbagajul societatii”, atunci cand autoritatile au nevoie de acestea.

Stiu ca o sa mi se spuna ca in privinta unei functionari mai bune a societatii noastre ne trebuiesc mai multe piese de schimb in toate domeniile: legislativ, administrativ, economic, cultural, sportiv si nu in ultimul rand social.

Referindu-ma la una din aceste roti de rezerva si anume cea a persoanelor cu dizabilitati sau mai bine zis a „persoanelor cu nevoi speciale”, cred ca acestea sunt o „roata de rezerva” mai linistita, fiindca aceste persoane nu pot sa faca greve, cu greu pot ajunge la audiente din motive obiective sau la forurile competente, carora sa le spune problemele cu care se confrunta De multe ori sunt trimise doar petitii, sugestii, dar care raman fara o rezolvare pozitiva.

In acest sens fac o propunere si anume: sa se faca trimestrial o masa rotunda intre autoritatile locale, judetene si reprezentantii persoanelor cu nevoi speciale, care sa aduca la cunostinta celor care ne conduc destinele cu ce probleme se confrunta, pentru a se incerca luarea impreuna a unor masuri favorabile de ambele parti.

La nivelul orasului nostru, problemele persoanelor cu dizabilitati sunt cunoscute cu adevarat de primarul orasului Baia Mare, d-nul Catalin Chereches, caruia nu i-a fost rusine sa lucreze cu o asemenea persoana pe vremea cand a fost deputat. De asemenea el este singurul care participa si sustine diverse activitati ale acestor persoane, raspunzand „prezent” ori de cate ori este invitat in mijlocul acestora.

Nu as fi crezut ca dupa alegerile parlamentare de anul trecut nici un parlamentar din Maramures, indiferent de culoarea politica, sa nu urmeze exemplul dat de ex-deputatul Catalin Chereches si sa lucreze cel putin cu o persoana cu dizabilitate.

Persoanele cu nevoi speciale nu isi doresc sa fie o povara pentru nimeni, dar din cand in cand pot fi „o roata de rezerva” utila, pe care se poate baza oricand societatea nostra.

Interpretabilitatea legilor la noi...

In Romania zilelor noastre asistam din pacate la o interpretare in mai multe feluri a legilor.Ca sa fiu mai explicita, iata un exemplu concret: Potrivit Legii 448/2006 republicata 2008, legea privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, in Art .2 arata ca:

„(1) Persoanele cu handicap, in intelesul prezentei legi, sunt acele persoane carora, datorita unor afectiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitatile de a desfasura in mod normal activitati cotidiene, necesitand masuri de protectie in sprijinul recuperarii, integrarii si incluziunii sociale.“

Iar dupa Legea nr. 263/2010, actualizata 2014, privind sistemul unitar de pensii publice

Art. 68

„(1) Pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care si-au pierdut total sau cel putin jumatate din capacitatea de munca, din cauza:

a) accidentelor de munca si bolilor profesionale, conform legii;

b) neoplaziilor, schizofreniei si SIDA;

c) bolilor obisnuite si accidentelor care nu au legatura cu munca .

(2) Beneficiaza de pensie de invaliditate, in conditiile prevazute la alin. (1), si persoanele care se afla in situatiile prevazute la art. 49 alin. (1) lit. c) si g).

(3) Au dreptul la pensie de invaliditate, in conditiile prevazute la alin. (1) lit. a), si elevii, ucenicii si studentii care si-au pierdut total sau cel putin jumatate din capacitatea de munca, ca urmare a accidentelor de munca sau bolilor profesionale survenite in timpul si din cauza practicii profesionale.

(4) Persoanele care si-au pierdut total sau cel putin jumatate din capacitatea de munca si marii mutilati, ca urmare a participarii la lupta pentru victoria Revolutiei din Decembrie 1989 ori in legatura cu evenimentele revolutionare din decembrie 1989, care erau cuprinsi intr-un sistem de asigurari sociale anterior datei ivirii invaliditatii din aceasta cauza, au dreptul la pensie de invaliditate in aceleasi conditii in care se acorda pensia de invaliditate persoanelor care au suferit accidente de munca .“

Dupa Legea 448/2006 republicata 2008, legea privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, se stie ca avem urmatoarele grade de dizabilitate: grav, accentuat, mediu, usor. Eu as imparti gradele cu dizabilitate in felul urmator: foarte grav, (cei care sunt in pat) grav, accentuat, mediu, usor.

Din pacate, la noi gradele de dizabilitate sunt confundate cu incapacitatea de munca. Dupa parerea mea, daca esti in grad de dizabilitate grav, spre exemplu, sau ai nevoie de asistenta personala, care te ajuta sa te descurci si cand esti in fotoliul rulant, acest lucru nu inseamna ca nu sti sa lucrezi cu calculatoul sau ca nu esti capabila de a gandi, de a fi util societatii… (cum este cazul meu). Intr-un cuvant ca nu ai avea capacitatea de munca.

De aceea „trebuie, in primul rand, sa se faca deosebirea intre pensie si indemnizatie. Persoanele cu handicap nu primesc pensie! Aceste persoane primesc prestatii sociale: pentru handicap grav – indemnizatie lunara, buget complementar si indemnizatie de insotitor, in baza Legii nr.448/2006 privind protectia si poromovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Conform acestei legi, toate persoanele cu handicap au dreptul sa munceasca.

Numai cei „stigmati”, dintr-un motiv sau altul, si cei cu pensia de invaliditate, nu au dreptul de a munci…  „O persoana cu dizabilitati se poate angaja. Persoanele cu handicap au dreptul sa lucreze si sa primeasca si indemnizatia lunara, bugetul complementar si indemnizatia de insotitor. Doar opersoana care are si calitatea de pensionar de invaliditate nu se poate angaja”.  (sursa: http://svnews.ro/o-persoana-cu-dizabilitati-poate-sa-lucreze-fara-sa-piarda-indemnizatia/23976/#ixzz2tO5OiiP9).

Dupa parerea mea, aici se face o discriminare foarte mare atat din punct de vedere moral, cat si material, dar mai ales din punct de vedere functional restrictiv!

In curand am aflat urmatorul lucru: „cumulul pensiei cu salariul este legal”, dar de ce se face o alta discriminare in acest sens si anume: „de ce nu se poate cumula pensia de urmas cu salariul”? Dupa mine si aici se face o discriminare intre pensionari si drepturile acestora… La unele categorii se poate cumula pensia cu salariul, la altele nu. De ce!???

Cu cele prezentate mai sus am dat din nou o tema de gandit politicienilor, guvernantilor, parlamentarilor, celor care zic ca ne reprezinta, sa o demonstreze nu numai prin vorbe, ci si prin fapte! In acest sens ar trebui sa se faca legi corecte , care sa nu lase loc de interpretari si mai ales sa nu permita  discriminari de niciun fel…

O viata ca a noastra….

Cine nu si-ar dori sa aiba in societatea noastra o viata mai buna, mai decenta, dupa activitatea pe care o depune. Sunt convinsa ca toata lumea ar raspunde cu: DA. Dar cum este zicala „Dupa munca si rasplata”.

Imi pun intrebarea: suntem dispusi sa facem ce ne sta in putinta pentru a ne atinge telul de a trai mai bine?! Acest lucru implica mai multi factori socio-economici, o relatie mai buna intre oameni si nu in ultimul rand respectul fata de noi, fata de semenii nostri si respectul fata de activitatea pe care o depunem, indiferent ca suntem privati sau bugetari.

Activitatea pe care o depunem poate sa fie o munca remunerata sau voluntara, iar daca o faci cu daruire nu ti se pare grea nici una.

Pot sa afirm linistit ca fiecare om are povestea vietii sale, mai vesela sau mai trista. Cum stim foarte bine, „noi cei cu nevoi speciale” suntem inarmati cu anumite calitati, desi suntem in scaun cu rotile sau avem alte probleme mai usoare sau mai grave, stim sa mergem mai departe in viata noastra asa cum este ea, cu urcusuri sau cobarisuri.

Sa nu uitam ca in ultimii ani s-au facut schimbari pozitive si in privinta noastra, dar ca in toate segmentele societatii, mereu e loc de mai mult si mai bine. De exemplu, ma intreb din nou, daca este chiar imposibil ca o persoană cu dizabilitate sa faca parte din Consiliul Local? Ştiu este o întrebare îndrăzneaţă, dar eu cred că ar fi bine să reflectăm la acest lucru în modul cel mai serios.

Argumentele mele ar fi multe, dar iată doar câteva. De ce să fie reprezentate persoanele cu handicap de unii care nici nu ştiu ce înseamnă o persoană cu handicap? Nu stiu ce inseamna accesibilitatea lor intr-o instituţie publică, nu stiu ce nevoi au ele, nu stiu cât de greu se descurcă ei în societate, să nu mai vorbesc de transportul, de parcările destinate lor, dar ocupate de maşinile de lux, sau de jeep-uri.

Aici îmi pun întrebarea: „ce face poliţia?” Mă întreb dacă reprezentanţii din actualul Consiliul Local ar şti să se descurce cu un scaun cu rotile şi care dintre ei ar face o plimbare cu o persoană aflată în scaun cu rotile? Să vadă şi ei privirile jignitoare, bordurile înalte, rampele proaste şi să urce într-o clădire care nu are rampă. Un alt aspect ar fi să văd aceşti oameni care ne reprezintă interesele cum s-ar descurca să stea între patru pereţi, mai ales dacă sunt oameni de acţiune? În occident, mai ales în Germania, persoanele cu dizabilităţi sunt tratate într-un mod aparte. Fiecare persoană după capacităţile sale primeşte un loc de muncă şi astfel se simte util societăţii. Fiind o persoană cu dizabilităţi, ca să faci parte din Consiliul Local deocamdată nu ai nicio şansă, deşi Constituţia României garantează „şanse egale”, pentru toţi cetăţenii.

De ce este asa de greu sa fim integrati  in societate? Oare noi chiar nu putem sa oferim nimic societatii in care traim? Eu spun ca putem sa oferim multe lucruri: in primul rand, O LECTIE DE VIATA! Si asta pentru ca, desi am trecut prin multe greutati, am demonstrat ca in fiecare dintre noi exista dorinta de a trai, de a se adapta, bucuria de a munci, vointa de a face ceva concret si de a fi util, puterea de a suporta rautatile si privirile multora din jurul nostru.

Ca fiecare om avem si defecte, dar si calitati extraordinare, printre care as dori sa mentionez: corectitudine, rabdare, arta de a vorbi frumos cu oamenii, talentul de a invata cat mai multe lucruri noi, de a fi loiali, de a fi punctuali, intr-un cuvant calitatea de a fi OM. Si aceste calitati, care, din pacate, in ultima vreme din ce in ce mai multor persoane sanatoase si fara probleme le lipsesc, nu fac altceva decat sa ne ajute sa ne putem integra in societate si de a lasa  loc de buna ziua, pe oriunde am trece.

De ce cred unii ca ne este suficient o indemnizatie lunara de 297 RON? Oare se poate trai din ea? Oare de ce nu se face trimestrial o masa rotunda cu autoritatile competente si cu NOI? Sa putem dezbate problemele noastre, sa gasim impreuna solutii de rezolvare practice, nu doar sa ramana uitate pe hartie? Am dat din nou o tema de gandit politicienilor, guvernantilor, parlamentarilor, celor care zic ca ne reprezinta, sa demonstreze nu numai prin vorbe, ci si prin fapte ca ne sunt alaturi si ca atunci cand fac legi corecte sa nu lase loc de interpretari si mai ales sa nu permita discriminari de niciun fel…

Visul meu este să văd că interesele persoanelor cu dizabilităţi sunt reprezentate, chiar de catre reprezentanţi ai acestei categori sociale, atât la nivel local, cât şi cel naţional!

Numai atunci vom putea vorbi de o „egalitate de şanse” reală! „Cu suflet daca vrei, poti si in scaun cu rotile”!

Oare de ce?

Desi la prima vedere,pare o intrebare relativa simpla, totusi raspunsurile par destul de complicate. Iata si de ce:

In primul rand de multe ori m-am intrebat:”Oare de ce este asa de greu ca in societatea noastra,  noi , persoanele cu nevoi speciale , sa fim considerate egale in drepturi cu celelelate categorii sociale?”

Apoi ,”Oare de ce ne este asa de greu sa putem fi integrati  in  societate?”

„Ma intreb, sa fie oare din vina noastra? Oare noi, chiar  nu putem sa oferim nimic societatii in care traim?” Eu spun ca putem sa oferim multe lucruri : si in primul rand  O LECTIE DE VIATA !

Si asta pentru ca, desi am trecut prin multe greutati, am demonstrat ca  in fiecare dintre noi exista dorinta de a trai, de a se adapta, bucuria de a munci, vointa de a face ceva concret si de a fi util, puterea de a suporta rautatile si privirile multora din jurul nostru. Ca fiecare om, avem si defecte, dar si calitati extraordinare , printre care as dori sa mentionez: corectitudine, rabdarea, arta de a vorbi frumos cu oamenii, talentul de a invata cat mai multe lucruri noi, de a fi loiali, de a fi punctuali, intr-un cuvant calitatea de a fi OM.Si aceste calitati, care ,din pacate  in ultima vreme din ce in ce mai multor persoane sanatoase si fara probleme , le lipsesc , nu fac altceva decat sa ne ajute sa ne putem integra in societate si de a lasa  loc de buna ziua, pe oriunde am trece.

„Oare de ce nu ne sunt respectate drepturile din Legea 448/2006, pornind de la problemele legate de accesibilitate, invatamant, etc?”

”Oare de ce nu putem sa fim prezenti  si noi  in viata  culturala spre exemplu in diferite manifestari , cat si  pe scena politica, unde sa fim consultati  atunci cand se elaboreaza o lege pentru persoanele cu nevoi speciale?  “

“Oare de ce nu putem sa avem un reprezentant adevarat in consiliul local, judetean si chiar in Parlmentul Romaniei, o persoana care ne cunoaste cel mai bine problemele ?”

“Oare de ce nu se face o diferenta clara dintre dizabilitate si invaliditate? De ce suntem pusi pe drumuri in fiecare an dupa rovinieta, la comisie de expertiza si asa mai departe…

“Oare de ce cred unii ca ne este suficient o indemnizatie lunara de 297 RON? Oare se poate trai din ea?”

“Oare de ce nu se face trimestrial o masa rotunda cu autoritatile competente si NOI? Sa putem dezbate problemele noastre, sa gasim impreuna solutii de rezolvare practice, nu doar sa ramana uitate pe hartie?”

Cu cele prezentate mai sus am incercat sa arat de ce intrebarea”OARE DE CE?”pare a fi asa complicata si poate ca am dat din nou o tema de gandit politicienilor, guvernantilor, parlamentarilor, celor care zic ca ne reprezinta, sa demonstreze nu numai prin vorbe, ci si prin fapte, ca ne sunt alaturi , si ca atunci canf fac legi corecte , sa nu lase loc de interpretari si mai ales sa nu permita  discriminari de nici un fel…

„Cu suflet daca vrei, poti si in scaun cu rotile”!

Ce putem oferi noi societatii?

Dupa cum vedeti, suntem o categorie sociala defavorizata de soarta, dar unii dintre noi, in ciuda faptului mai sus amintit, putem sa oferim societatii o lectie de viata, prin ceea ce a trecut fiecare. Daca fiecare dintre noi am scrie prin cate si cate am trecut pe parcursul vietii, ar iesi o carte frumoasa, atat cu partile tragice, cat si cele comice oferite de destin, insa ar fi o carte reala, plina de lectii.

In primul rand putem oferi din „suflet” dragostea noastra catre toate segmentele societatii, ceea ce este cel mai important lucru. Putem oferi modestie, curaj, dorinta de a deveni utili societatii, de a munci intr-un mod cat mai bun, pentru a dovedi ca si asa se poate. Mai putem sa dam societatii ambitia, solidaritatea, o comunicare cat mai buna cu cei din jur, o buna ascultare, fidelitate.

Avem si noi mandria noastra, greselile noastre, ca fiecare om, dorinta de a fi fericiti (ceea ce se intampla mai putin!). Avem si noi aspiratiile, parerea noastra vizavi de viata de zi cu zi… Dorinta de a merge mai departe, de a trece peste greutatile vietii, ceea ce nu este deloc usor.

In multe articole, am tratat in fel si chip aceste aspiratii si pareri, dar cu un ecou foarte slab! Probabil ca nu am fost explicita, sau am jignit persoanele care ar trebui sa vegheze si la respectarea legilor, precum Legea 448/2006 si Legea 292/2011, adica Legea Asistentei Sociale.

Am avut curajul de a mentiona faptul ca ar fi cazul, sa fim reprezentati in Consiliul Local de o persoana cu dizabilitati (ar fi o premiera pe tara). Amintesc inca o dati faptul ca fostul deputat Catalin Chereches a lucrat la cabinetul lui de parlamentar cu o persoana cu dizabilitati. Lui nu i-a fost rusine sa lucreze cu o asemenea persoana, dar nici persoana respectiva nu s-a facut de ras!

Da, daca partidele politice, indiferent de culoarea lor politica, vor adopta o noua strategie de a pune candidatii lor pe listele electorale, in asa fel incat fiecare segment al societatii sa fie cat mai bine reprezentat, cel putin in consiliul local.

Cei doi ani

            In viata mea s-a incheiat o etapa foarte frumoasa din punct de vedere al muncii mele, fiindca azi se implinesc doi ani de cand lucrez alaturi de primarul Catalin Chereches, fost deputat independent de Maramures.

Am lucrat in cabinetul dinsului ca consiliera pe probleme sociale. El a vut curajul sa lucreze cu o persoana cu dizabilitate, in premiera in Romania.

Am convingerea ferma ca amandoi in acesti doi ani am castigat foarte multe experienta pe campul munci.

Cred ca el a cunoscut o parte din calitatile unei persoane cu dizabilitate si anume: corectitudinea, punctualitatea, amabilitatea, ascultarea, onestitatea si nu in ultimul rand dorininta de a lucra mai bine, de a demonstra lui si societatii utilitatea acestor persoane in societate.

Eu am invatat de la actualul primar ca trebuie sa asculti oameni indiferent de clasa lor sociala, ca in munca pe care faci iti da roade numai atunci daca pui in ea si „suflet”. Am vazut cate „suflet” a depus in activitatea sa de deputat de Maramures, cati cetateni i-au trecut pragul cabinetului parlamentar cu problemele lor si cu zambetul pe buze daca aceste probleme au fost rezolvate.

Lucrand alatur de el (nu i-a fost rusine cu mine, fiind o persoana cu dizabilitate), am avut ocazia sa cunosc, diferite oameni fie ei politici, din mass-media, pensionari, tineri, din tara sau din strainatate, din toate categoriile sociale.

Odata ce Catalin Chereches a fost ales primarul orasului Baia Mare, am fost constienta ca mult timp nu o sa pot ramane in acel cabinet, prin bunavointa lui si a oamenilor de buna credinta, de acum inainte o sa lucrez unde au mai mare nevoie de activitatea mea si cred ca o sa dovedesc ca sunt in stare sa rezolvi lucrurile ce mi-au fost incredintate! Iar eu imi doresc sa fac fata noilor provocari. 

            Sper din toata inima ca nici domnul primar nu o sa uite asa de usor acest doi ani, in care am lucrat impreuna si la bine si la greu, va aduce aminte de zambetul meu, de ambitia mea, cum spunea dinsul: „prezenta mea alatur de El, a adus un calm interior” lui.

            Schimbarea de locuri de munca de ambele parti sa ne desparte cat mai putin timp si sa am ocazia, sa lucrez din nou sub aripa dvs, fiindca numai si numai de invatat am de la primarul orasului Baia Mare, caruia le multumesc pentru posibilitatea de a lucra alutur de el.

            Inca odata multumesc destinului ca am avut norocul de a lucra alatur de un om cu „suflet”, care este Catalin Chereches!

Cand vor dispune persoanele cu dizabiliati din Baia Mare de o masina taxi?

Este o intrebare simpla, pe care, persoanele cu dizabiliati o adreseaza  autoritatilor locale din Baia Mare si nu numai… In momentul de fata, pe cat de simpla pare intrebarea, pe atat de confuz si negativ este raspunsul.

Eu personal si cred ca nici d-voastra cititorii  nu ati vazut pana acum circuland in orasul nostru macar un taxi adaptat nevoilor celor care sunt in scaun cu rotile, desi potrivit alineatului 2 din articolul 64 al Legii nr. 448/2006, privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, „transportatorii autorizati care desfasoara activitatea de transport in regim de taxi au obligatia sa asigure cel putin o masina adaptata transportului persoanelor cu handicap care utilizeaza fotoliul rulant”.

Amenzile pentru cei care nu vor avea, pe langa celelalte masini care opereaza in regim taxi, si una special dotata cu o rampa sau un fotoliu rulant, pentru persoanele cu handicap locomotor, sunt cuprinse intre 6.000 si 9.000 de lei. Momentan, insa  aceste amenzi nu au putut fi aplicate din cauza faptului că Legea 38/2003, legea taximetriei, nu îi obliga pe transportatori să aiba astfel de dotari.

De asemenea, potrivit aceluiasi articol, alineatul 3, „se considera discriminare refuzul conducatorului de taxi de a asigura transportul persoanei cu handicap si a dispozitivului de mers”.

Ma intreb oare cand va dispune si municipiul Baia Mare  de o asfel de masina taxi, asa cum prevede legea de mai sus? Sau cand vor fi luate primele masuri in acest sens, daca tinem cont si de faptul ca sunt aproximativ 700 de agenti economici, care opereaza in Baia Mare.

Daca am dispune de o masina taxi adaptata celor care folosesc fotoliul rulant ar fi inca un pas inainte in integrarea noastra in societatate si in Europa!

Sper din toata inima ca acest articol va ajunge acolo unde trebuie si se va face auzita dorinta  noastra, ca sa dispunem de un astfel de mijloc de transport si noi, persoanele cu nevoi speciale, mai ales cei care folosesc fotoliul rulant, potrrivit alineatului 2 din articolul 64 al Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Cu un pic de bunavointa s-ar putea rezolva si acesta problema! ”Cu suflet daca vrei, poti si in scaun cu rotile”!

Speranta moare ultima

Am fost obisnuita de mica sa fac orice cu drag, din suflet, pentru ca atunci nu ti se mai pare atat de greu. Acest lucru mi-a ramas intiparit atat in minte, cat si in inima. Nu pot sa fac un lucru de maintuiala, doar pentru a fi facut, nu este genul meu sa-mi bat joc de mine si de cei care mi-au acordat incredere. Am ales o cale aparte de a atrage atentia oamenilor simpli, a autoritatilor, prin a scrie „articolase” din suflet despre problemele reale cu care se confrunta aceasta categorie, precum si drepturile acestor persoane cu dizabilitati.

Aceste dizabilitati pot fi de mai multe feluri: psihica, fizica, surdo-muta si nu in ultimul rand ii amintesc pe cei care traiesc fara sa poata vedea razele soarelui. Fiecare dizabilitate este foarte grea, cei care au o dizabilitate psihica traiesc intr-o lume a lor, nu-i intereseaza ce se intampla in jurul lor, pe care noi cu greu o intelegem.

Persoanele cu dizabilitate fizica percep ce se intampla in jurul lor si daca au primit o educatie adecvata incearca sa faca ceva, sa schimbe ceva, pentru ca viata lor sa devina cat de cat mai buna. Ei sunt cei care lupta pentru respectarea Legii 448/2006, care este Legea persoanelor cu dizabilitate si a Legii 292/2011, aceasta fiind Legea a Asistentei sociale. Ei ar dori sa fie partea integranta a societatii noastre, dar din pacate se izbesc de factorii obiectivi si subiectivi.

In primul rand accesibilitatea in toate unitatile publice, culturale si particulare. Un alt aspect este transportul acestor persoane. Ei se gandesc la viitor cu teama, ca ce va fi cu ei daca cei din familie se vor duce in cealalta lume?

Surdo-mutii sunt o categorie pe care foarte putine oameni o inteleg. Ei, prin limbajul lor, se inteleg reciproc, desi Legea 448/2006 prevede un specialist in institutiile publice, culturale si pentru ei, dar acest „translator” inca se lasa de dorit la noi.

O alta categorie sunt orbii care, din pacate, nu vad lumea in care traiesc, in schimb isi pot imagina o lume mai buna, mai echitabila. Nu stiu in ce masura am reusit, prin articolele mele de pe ZiarMM.ro, sa starnesc o curiozitate celor care imi citesc regulat rubrica „Parerea mea”, a celor „sanatosi” si a celor aflati in cauza?!

Se spune ca „speranta moare ultima”, iar eu traiesc cu speranta ca odata o sa avem si noi un trai mai decent, vom avea puterea de a scrie despre problemele, cat si despre micile bucurii sau „victorii”. Nu in ultimul rand, nutresc speranta ca si NOI o sa fim reprezentati cu adevarat in consiliul local de o persoana care este devotata acestei cauze. Ar fi o premiera in istoria tarii noastre!

Deci: „Cu suflet, daca vrei, poti si in scaun cu rotile”!

Dizabilitatate vs. Invaliditate

Dupa „Dex on-line”, notiunea de  dizabilitate inseamna:” Deficienta senzoriala, motorie, mintala sau orice alta infirmitate a unei persoane. In ciuda acestor deficiente, aceste persoane sunt capabile sa faca ceva util societatii, fie  singure , fie asistate…”

Iar dupa acelasi “Dex-online”, termenul de invaliditate inseamna:” Defect fizic congenital sau dobandit în urma unui accident, a unei boli etc. Persoanele, care sunt in aceasta situatie sunt incapabile de a desfasura orice activitate in folosul societatii…”

Inainte de anul 1998, stim cu totii ca au existat cooperative mestesugaresti pentru  invalizi. Imi pun o intrebare simpla acum, in acei ani, la noi „nu existau persoane cu dizabilitate”?

In cautarea unui raspuns, am pornit de la  experienta proprie si anume: dupa terminarea Liceului Teoretic „Vasile Lucaciu“ din Baia Mare am vrut sa fac Facultatea de Drept din Cluj Napoca la distanta, unde nu am fost acceptata dat fiind faptul ca sunt in fotoliul rulant!!!

Ca sa am cumva un viitor asigurat, parintii s-au gandit sa imi indrume pasii catre Cooperativa Invalizilor „Drumu Nou“  din Baia Mare, unde am depus munca timp de 6 ani si 8 luni. In acea vreme s-a dat o lege potrivit careia cei care aveau varsta  de 45 de ani implinita si 6 ani lucrati din oficiu puteau fi  incadrati in pensie de invaliditate.

Mentionez ca pe certificatul meu de handicap imi este scris handicap din nastere gr.I. grav, cu asistent permanent.

Intre timp  am terminat facultatea de „Comunicare si Relatii Publice”, deci in nici un caz nu pot fi considerata INVALIDA, sunt o persoana cu DIZABILITATE!!!

In schimb, cuvantul de Invalid nu ma lasa sa am drepturi egale la angajare, astfel pana acum  am lucrat si lucrez in continuare  ca VOLUNTARA!!!

Oare cand se face odata pentru totdeauna diferenta dintre dizabilitatate si invaliditate? Cred ca in cazul meu mai sunt si altii, numai ca ei nu-si ridica vocea….

Sper ca acest articolas sa fie citit si de persoanele abilitate, care sa faca lumina in ceea ce priveste cei doi termeni: dizabilitate pe de o parte si invaliditate, pe de alta parte!

Oare visurile noastre sunt prea marete?

Cred ca nu am reusit sa ma fac inteleasa mai bine prin intermediul scrisului meu, ca ce inseamna a fi o persoana cu nevoi speciale, ca si noi avem dreptul la viata cat de cat „normala”, ca putem visa, iar visurile noastre sunt realiste, fiindca dorim o viata „normala” din toata punctele de vedere!

Incluziunea noastra sociala, ar fi un prim pas catre o societate, care sa ne accepte asa cum suntem Noi!!! Acest lucru incepe din sanul familiei, care trebuie sa ne accepte cu orice dizabilitate...

Sa beneficiem de un invatamant adecvat (in unele cazuri clase speciale, iar in celelalte cazuri clase normale, daca dam dovada ca intelectual suntem capabili). Accesul la locurile publice sa fie mult mai bine rezolvate.

Ca si toti cetatenii acestei tari, noi cei cu dizabilitati am dori o viata mai buna din toate punctele de vedere, sa avem un trai cat de cat decent, sa putem duce povara vietii pe care o avem, cu demnitate, si de aceea unul din visele noastre este acela de a avea o sa indemnizatie de handicapat demna, de 500 de lei, fiindca in prezent este mai putin de 300 lei.

Si noi avem visuri de a merge la “shopping”, sau la evenimente sportive sau culturale, macar din cand in cand, si ma intreb daca acest lucru este un vis realizabil? Noi, cei cu nevoi speciale nu trebuie sa fim personae curate, aranjate, cochete, elegante, frumoase?! Daca cumva iesi in oras lumea oricum se uita ciudat la tine, fiindca esti cu o dizabilitate anume, dar daca am avea posibilitatea materiala sa fim mai aranjati, lumea ar zice: “uite e in scaun cu rotile, dar este eleganta, aranjata, are o tinuta decenta si nu este lasata in voia sortii.” Oare este un vis prea mareti din partea mea (a noastra)?

Oare este un vis prea maret din partea noastra de a putea vizita si alte orase din Europa (bineinteles asistati de personalul adecvat), de a arata adevarata fata a persoanelor cu nevoi speciale din tara noastra, de a face schimb de experienta cu cei asemenea noua din alte tari? Numai ca, acest vis sa se poata realiza e nevoie de sponzorizari, care din pacate nu exista, iar ONG-urile care se ocupa cu persoanele cu nevoi speciale nu sunt sprijinite suficient.

Oare o sa vina si vremea cand o persoana cu nevoi speciala sa ajunga in Consiliul Local, Judetean sau chiar in Parlamentul Romaniei? Cine stie, pentru ca deocamdata acest lucru este un vis “nerelizabil”, din pacate…

Pana atunci am o propunere si anume: sa se organizeze odata pe trimestu o masa rotunda, un dialog constructiv cu persoanele cu nevoi speciale si cu cei care sunt responsabili in a ne ajuta!!!

Am terminat de visat, am revenit la realitate, traiesc cu speranta, ca odata visurile mele (ale noastre), vor deveni realitate, atunci cand societatea va fi pregatita sa ne primeasca in mijlocul ei asa cum ni se cuvine!

Deci ramane in continuare valabil sloganul: ”Cu suflet daca vrei, poti si in scaun cu rotile”!
 

Un alt idol de a mea

Pe langa MAMA, mai am un idol in viata si anume Princesa de Wels Lady Diana, prin felul ei de a fi, de a se imbraca, a fost "Printesa inimilor", cine a adus un suflu nou in Regatul Britanic. 

MODA

Am foarte multe hobby-uri, ma pasioneaza multe lucruri printre care moda, coafura, machiajul si multe altele despre care o sa va scriu mai tarziu. Dupa cum v-am scris sunt o persoana in scaun cu rotile, dar nu-mi este indiferent cum sunt imbracata, coafata sau machiata... Sa spuna lumea: "Uite e in fotoliul rulant, dar ce eleganta cu bun gust". Nu-mi place sa inspir mila cuiva.

Am participat si eu la o prezentare de Moda organizata de Gold Plaza si de designerul vestimentar Lorand Coza in cadrul campaniei "E perfect sa fii imperfect", care a avut un succes real. M-am simtit macar o data in viata ca o princesa...

Idolul meu in viata

Idolul meu in viata este MAMA mea, care din pacate aproape de 4 ani ma vegheaza din ceruri. Multumesc ei pentru tot ce a facut pentru mine!!! Asa arata ea, a fost o mama extraordinara ma iubea enorm de mult si mereu isi facea grija pentru mine....
Dupa MAMA idolul meu in viata este Pricesa Diana de Wels, prin modul de a fi, de a se imbraca, machiajul si coafura ei.

Orice are un inceput

            Mă numesc Suman Judita-Eva m-am născut în anul 1960, în oraşul Baia Mare, din păcate sunt o persoană cu dizabilitate locomotorie, diagnosticul meu este

 „Tetrapareză spastică cu sindrom extrapiramidal”. Aşa cum sunt am reuşit spre satisfacţia mea să termin în 2009 Facultatea de Ştiinţa Umaniste, Politice şi Administrative secţia Comunicări sociale şi Relaţii publice din cadrul Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” Arad, filiala Baia Mare şi am luat examenul de Licenţă din Arad cu nota 10.

            Sunt o persoană luptătoare din primele clipe ale vieţii mele.

O să mă întrebaţi de ce?

            Iată răspunsul: am fost născută prematură la 6 luni şi jumătate, am avut o greutate de 900 de grame, deci nici un 1 kg…

            Mama mea a stat cu mine în spital 3 luni de zile, până am luat greutate normală cu care se lasă copii noi născuţi acasă.

            În această perioadă a vieţii mele fragedă, au început chinurile pentru mine şi totodată îngrijorarea părinţilor mei, dacă rămân în viaţă sau nu? Datorită faptului, că am fost hrănită prin nas cu o sondă, fiindcă nu am putut să înghit. În spitalul din oraşul meu natal am fost pusă de nenumărate ori la pământ că am murit, dar prin dragostea pentru viaţă, (oare a meritat?) am revenit de fiecare dată, spre bucuria părinţilor mei, deci pot afirma că am fost şi sunt o luptătoare până când îmi ţin puterile mele.

            După ce am fost adusă acasă din spital aşa îmi povestea MAMA mea, că m-am dezvoltat foarte bine şi frumos până când am împlinit vârsta de 6 luni, atunci a venit asupra mea şi părinţilor mei, o nenorocire. Acesta a constat că am avut o febră mare, m-au dus în spitalul din Baia Mare, aici lor i s-a spus că am făcut otită, mi s-a făcut puncţie, dar n-a curs nimic din urechile mele. (Eroare medicală, după părerea mea)!!!

            Mi s-a administrat antibiotice cele mai tari la vremea respectivă, dar degeaba, fiindcă am rămas cu febra mare… După o săptămână  părinţi mei m-au scos din spital pe propria lor răspundere şi m-au dus la Tg. Mureş, unde lor i s-a spus că dacă ar mai fi întârziat cu mine 3 ore aş fi murit. Acolo m-i a scăzut temperatura cu o metodă simplă, adică mi s-a administrat o linguriţă de apă în fiecare minut. Părerea medicilor de la Tg. Mureş a fost că din cauza temperaturii m-am deshidratat aproape total, ceea ce a afectat centrul nervos central, mai ales acea zonă care dă comandă mişcărilor mele şi a echilibrului meu, deci în consecinţă am rămas cu „Tetrapareză spastică cu sindrom extrapiramidal” şi în scaun cu rotile.